Legenda plaseaza originea plantei de ceai in China. Se spune ca intr-o zi calduroasa, imparatul Shen Nong s-a asezat la umbra unui arbust pentru a se feri de caldura si si-a incalzit o ceasca de apa. Cateva frunze din arbust i-au cazut in cana si asa s-a nascut ceaiul.
In China ceremonia ceaiului presupune indemanare si grija sa faci lucrurile bine
O metoda de servire si preparare a ceaiului este cea numita gaiwan. Gaiwan inseamna micul bol de protelan asezat pe o farfurioara si acoperit cu un capac, din care se bea ceaiul.
Potrivit metodei chinezesti, intai se clateste ceasca cu apa fierbinte, frunzele de ceai sunt adaugate imediat dupa clatirea cestii; inainte ca aceasta sa se racesca si inainte de a se turna toata apa peste frunze, acestea se sunt inmuiate cu cateva picaturi de apa fierbinte, eliberandu-se aroma ceaiului (o alta modalitate de inmuiere este turnarea apei fiebinti si scurgerea ei imediat dupa aceea). Calitatea apei este foarte importanta, cea mai portivita apa fiind cea de izvor. Temperatura apei si timpul de infuzare se stabileste in functie de tipul de ceai (de la trei la cinci minute).
Chanoyu, hado, sado sau arta servirii ceaiului in Japonia
La japonezi ceremonia ceaiului este o adevarata arta pe care cunoscatorii si pastratorii traditiei o respecta in tocmai. Numita chanoyu, hado sau sado in japoneza, servirea ceaiului este un ritual traditional influentat de budismul Zen. O persoana initiata (gazda) serveste unui grup mic de oaspeti, intr-o atmosfera linistita, cate un bol de ceai. Aceasta inseamna ca toti cei prezenti la ceremonial trebuie sa cunoasca si sa respecte cateva reguli: sa existe o camera special destinata servirii ceaiului, persoanele prezente vor fi imbracate in kimonouri, in culori simple, gesturile fiind stricte. Pentru a putea atinge vasele, femeile isi sterg rujul de pe buze, oja de pe unghii si renunta la bijuterii.
Lumea invitata se aseaza in genunchi, pe tatami, nu se vorbeste foarte mult in timpul ceremoniei ceaiului si mai ales nu se discuta banalitati sau alte chestiuni care nu au legatura cu aranjamentul camerei, al vaselor de ceai si in general tot ceea ce nu tine de servirea pretioasei licori.
Ustensilele trebuie sa fie vechi, mai putin vasul de bambus si servetelul pentru sters, care trebuie sa fie de un alb imaculat. Miscarile corpului trebuie sa fie armonioase, strict calculate, linistite. Camera in care se serveste ceaiul este decorata cu flori, pe care asistenta trebuie sa le aprecieze in mod deosebit. Nu se fac remarci cu privire la kimonourile celorlati. Servirea ceaiului trebuie sa invite asitenta la calm si pace sufleteasca.
O deosebita importanta o au felul de a saluta, de a se aseza, de a turna ceaiul in cesti, modul in care trebuie sa se tina ceasca etc. Mai intai se servesc dulciurile, de pilda galuste cu crema de fasole rosie sau zahar crizantema trecut prin pudra de orez. Apoi gazda amesteca ceaiul cu un pamatuf din 100 de fire de bambus. Prima persoana care bea ceaiul isi cere scuze catre cea de langa ea fiindca bea ea prima. Asa cere traditia. La fel face si urmatoarea persoana, isi cere scuze ca bea inaintea celui care urmeaza si tot asa. Bolul de ceai este oferit cu partea ornamentala catre oaspete. Inainte de a se oferi ceaiul se bate un gong, ziua sau un clopot, noaptea.
Ceaiul de la ora cinci
Britanicii, care au importat obiceiul consumarii ceaiului de la indieni, au si ei un ritual de servire a ceaiului. Poate nu atat de strict si rigid ca japonezii, dar cu siguranta un ritual… in stil englezesc. In Anglia, ceaiul se bea deopotriva la micul dejun si la ora 17.00 (dupa o masa usoara, servita de obicei in jurul orei 16.00). Ritualul este simplu: un ceainic, o cana cu lapte, zahar si o cescuta de ceai. Alaturi de ceaiul de ora cinci se servesc sadnvisuri si prajituri. Astazi un numar tot mai mare de britanici se convertesc la cafea, iar ceailul de la ora cinci a devenit High Tea – adica un fel de masa care inlocuieste si gustarea de la ora 17.00 si masa de la ora 18.00. Sunt insa si destui englezi care pastreaza traditia ceaiului de la ora cinci.
Ceaiul, Rusia si samovarul
Rusia a descoperit ceaiul in 1689, pe filiera chineza. Odata descoperit, ceaiul a devenit, alaturi de votca, o bautura sinonima cu Rusia. Transporturi masive de ceai pe camile soseau din China. Din bautura imperiala, ceaiul a ajuns si in Rusia bautura omului obisnuit. Ceaiul se bea in orice moment al zilei si nu exista familie ruseasca sa nu aiba in casa un samovar. Acest obiect – samovar – nu serveste decat la fiertul apei nu la prepararea in sine a ceaiului. Construit, intr-un fel complicat, samovarul scoate sunete ciudate pe care rusii le aseamana cu cele ale vantului in noaptea siberiana.
Apa este fierata in samovar si turnata apoi intr-un ceainic in care s-au pus deja frunze de ceai tare. Odata realizata infuzia, se toarna in pahare cu suport metalic si se serveste fiebinte cu o bucatica de cub de zahar intre dinti. Foarte des votca a fost asociata ceaiului si de multe ori se serveste un deget de votca intr-un pahar cu ceai.
Alice-Claudia Gherman – Travel Magazine
Leave a Reply